Socialismul este o etapă de tranziție către comunism, dar această tranziție poate dura o perioadă îndelungată sau poate rămâne într-un stadiu de socialism mai moderat. Comunismul este stadiul final al socialismului ce aspiră la eliminarea totală a statului și a proprietății private. Problema eternă a acestor două ideologii de fapt înfrățite este cine pe cine conduce. După cum s-a văzut, în socialism ca și în comunism se pot infiltra la vârful piramidei guvernamentale hoți, interlopi, oameni rău intenționați, amorali, lacomi, perverși etc. care vor face uz de proprietatea de stat pentru a crea noi forme de sclavie ceea ce de fapt se și întâmplă. Iar opusul comunismului sau socialismului nu este altcineva decât capitalsimul în care socialiștii și comuniștii trec la faza de achiziționare masivă a proprietăților prin corporații, organizații mondiale, asociații. Doar că în capitalism ești liber să alegi o tabără sau mai multe, adică libertatea de exprimare, în timp ce în socialism și mai ales în comunism libertatea de exprimare și alegere este înăbușită brutal. SCLAV SCRIE PE TINE DIN TOATE PUNCTELE DE VEDERE. Pentru a fi toți egali, în utopia comunistă pe linie socialistă, trebuie să renunți să fii tu însuți, să gândești, să meditezi, să fii diferit, deoarece egalitatea materială nu poate fi realizată altfel, dacă există disensiuni în gândire și diferențe.

Una din problemele mari ale comunismului și socialismului este PROPRIETATEA. Pentru a guverna atât comunismul, cât și socialismul au nevoie să pună mâna pe proprietatea privată și să o transforme în proprietate publică sau de stat pentru a face uz de ea și a crea legile prin care să supună masele. Și asta o pot face prin propaganda egalității sociale și abolirea claselor sociale și sisteme de aisgurare a sănătății și locului de muncă. Dar aceasta e o formă mascată prin care de fapt doar o clasă privilegiată pune mâna pe putere și crează de fapt o ierarhie guvernantă care acumulează toată puterea maselor. Deși vorbesc de abolirea inegalităților sociale, a claselor sociale, a bogaților și privilegiaților, cei care guvernează în socialism și comunism sunt în final cei care transformă de fapt în PRIVILEGIAȚI ai sistemului. Nu ai cum să conduci o societate pe baza principiului egalității claselor fără o guvernare de fier, pentru că altfel ajungi la anarhie. Prin urmare, ideologiile socialiste și comuniste ascund de fond clasa conducătoare pentru a nu scăpa guvernarea în anarhie. Ideologia este greșită din start și permite infiltrarea a tot felul de caractere mizerabile în cadrul acestei societăți. Socialismul este de fapt o mască a comunismului care avantajează clase sociale rău intenționate, doritoare acumulare de capital financiar, material prin propaganda falsă a egalităților, a faptelor bune false mascate sub tot felul de forme de ajutoare sociale.

Socialismul și comunismul sunt două ideologii politice și economice strâns legate, dar prezintă diferențe semnificative în ceea ce privește modul în care văd proprietatea, economia și rolul statului. Iată principalele diferențe dintre socialism și comunism:

Proprietatea și mijloacele de producție:

Socialismul: În socialism, mijloacele de producție (cum ar fi fabricile, întreprinderile și terenurile) pot fi în proprietatea statului, a comunității sau a sectorului privat. Proprietatea poate fi mixtă, cu statul deținând unele resurse-cheie sau industrii strategice, în timp ce sectorul privat poate deține altele. Scopul principal este de a asigura egalitatea socială și de a reduce inegalitățile economice prin intermediul intervenției guvernamentale în economie și redistribuirea bogăției.

Comunismul: În comunism, mijloacele de producție sunt în proprietatea comună a întregii societăți și nu există proprietate privată asupra acestora. Toate resursele și bunurile sunt deținute colectiv, iar distribuția lor se face în funcție de nevoi. Comunismul aspiră la eliminarea proprietății private și la realizarea unei societăți fără clase sociale.

Egalitatea și clasa socială:

Socialismul: În socialism, deși se urmărește reducerea inegalităților economice, pot exista în continuare clase sociale, iar proprietatea privată poate să persiste în anumite măsuri. Scopul este de a asigura un grad mai mare de egalitate socială și de a oferi servicii publice, cum ar fi sănătatea și educația, pentru toți cetățenii.

Comunismul: Comunismul vizează eliminarea totală a claselor sociale și a proprietății private. În teorie, toți cetățenii ar trebui să aibă acces egal la resurse și bunuri, fără să existe diferențe semnificative de bogăție sau putere.

Rolul statului:

Socialismul: În socialism, statul joacă un rol important în gestionarea economiei și în furnizarea serviciilor sociale. Poate exista o economie mixtă, în care sectorul privat coexistă cu sectorul public. Scopul este de a proteja interesele muncitorilor și de a reglementa activitatea economică pentru a preveni exploatarea și inegalitatea excesivă.

Comunismul: În comunism, idealul este de a ajunge la o societate în care statul devine redundant și se dizolvă treptat. Comunismul aspiră la o societate auto-gestionată în care indivizii cooperează în mod direct, fără necesitatea unei guvernări centrale.

Tranzitia și etapele:

Socialismul: Socialiștii pot vedea socialismul ca o etapă de tranziție către comunism, dar această tranziție poate dura o perioadă îndelungată sau poate rămâne într-un stadiu de socialism mai moderat.

Comunismul: Comuniștii văd comunismul ca stadiul final și aspiră la eliminarea totală a statului și a proprietății private. Aceasta este o viziune utopică și, în practică, nu a fost atinsă pe scară largă.

Este important să menționăm că în practică, există variate interpretări ale socialismului și comunismului, iar implementarea acestor ideologii poate varia semnificativ în diferite țări și contexte istorice.

Care sunt caracteristicile principale ale socialismului?

Socialismul este o ideologie politică și economică care pune accent teoretic pe controlul colectiv asupra mijloacelor de producție și distribuția egală a resurselor pentru binele comun. Caracteristicile principale ale socialismului includ:

Proprietatea colectivă sau de stat: În socialism, mijloacele de producție, cum ar fi fabricile, întreprinderile și terenurile, pot fi în proprietatea statului sau a comunității în ansamblul său. Scopul este de a evita concentrarea bogăției și puterii în mâinile unor indivizi sau a unei clase sociale. Acest lucru s-a dovedit a fi înșelător, deoarece socialiștii ajunși la putere acumulează această putere prin uz de proprietatea de stat și creează o clasă privilegiată guvernantă sau supusă care marginalizează restul societății private.

Egalitate socială: O caracteristică fundamentală a socialismului este aspirația către egalitate socială. Ideologia susține că toți cetățenii ar trebui să aibă acces egal la resurse, educație, servicii de sănătate și alte avantaje sociale. Scopul este de a reduce inegalitățile economice și de a îmbunătăți condițiile de viață ale celor mai defavorizați membri ai societății. Ca și comuniștii, socialiștii pun accentul pe egalitatea socială și abolirea privilegiaților. În fond, se ajunge ca socialiștii să nu facă diferență între proprietățile acumulate corect prin meritocrație și cele acumulate prin fraudă. Nefăcând această diferență, socialiștii sau comuniștii ajung în final în mod brutal să intre în posesia proprietăților private și să facă uz de ele cu titlu de proprietate de stat. Socialiștii democrați care sunt de fapt o contra la liberalismul capitalist, ajung în posesia acestor proprietăți prin achiziționarea lor masivă și transformarea lor în bunuri publice, dar cu condiția că aceste proprietăți nu sunt de fapt bunuri publice, ci doar proprietăți de care societate se bucură temporar și pentru care plătesc taxe sau impozite pentru a face temporar uz de ele. Aceste proprietăți aparținând de drept statului pentru totdeauna.

Intervenția guvernamentală: Guvernul sau autoritățile publice joacă un rol important în gestionarea economiei și în asigurarea unui mediu economic echitabil. Aceasta poate include reglementarea pieței, stabilirea prețurilor, controlul inflației și furnizarea serviciilor publice.

Sisteme de asigurare socială: Socialismul promovează furnizarea serviciilor sociale, cum ar fi asistența medicală, educația și protecția socială pentru toți cetățenii. Scopul este de a asigura un nivel minim de bunăstare pentru toată lumea.

Drepturile muncitorilor: Ideologia socialistă susține drepturile muncitorilor, inclusiv dreptul la negocierea colectivă, condiții de muncă sigure și salarii echitabile. Sindicatele pot juca un rol semnificativ în reprezentarea intereselor muncitorilor.

Planificarea economică: În unele variante ale socialismului, economia poate fi planificată și gestionată central pentru a asigura alocarea eficientă a resurselor și pentru a evita risipa.

Eliminarea clasei sociale privilegiate: Socialismul aspiră la eliminarea claselor sociale, în special a clasei burgheziei sau a elitelor economice și politice. Scopul este de a crea o societate în care puterea și bunăstarea sunt împărțite în mod egal.

Este important să subliniem că există diferite variante și interpretări ale socialismului, și că implementarea acestuia poate varia în funcție de țară și de contextul istoric. Socialismul poate exista în diferite grade de intervenție guvernamentală și de control asupra economiei, de la socialism democratic la forme mai autoritare.

Care sunt principalele caracteristici ale comunismului?

Comunismul este o ideologie politică și economică care urmărește crearea unei societăți fără clase sociale, în care mijloacele de producție sunt deținute în comun și resursele sunt distribuite în funcție de nevoi. Iată principalele caracteristici ale comunismului:

Proprietatea comună a mijloacelor de producție: Comunismul susține că mijloacele de producție, precum fabricile, terenurile agricole și întreprinderile, ar trebui să fie deținute în comun de întreaga societate. Nu există proprietate privată asupra acestora, iar resursele sunt administrate și utilizate pentru beneficiul comun.

Egalitate economică: Comunismul promovează distribuția egală a resurselor și bunurilor, astfel încât toți membrii societății să aibă acces la aceleași oportunități și servicii. Scopul este de a elimina inegalitățile economice și de a asigura un standard minim de viață pentru toți.

Absența claselor sociale: Comunismul aspiră la eliminarea claselor sociale, inclusiv a clasei muncitoare și a clasei capitaliste. Scopul este de a crea o societate în care toți indivizii lucrează pentru binele comun și nu există diferențe semnificative de bogăție sau putere.

Lipsa monedei și a piețelor: În teorie, într-o societate comunistă ideală, moneda și piețele ar fi eliminate treptat, iar schimbul de bunuri și servicii ar fi bazat pe principiul „de fiecare după abilitățile sale, fiecăruia după nevoi.” Cu alte cuvinte, fiecare individ contribuie la societate în funcție de abilitățile sale și primește resurse în funcție de nevoi.

Statul ca instrument de tranziție: Comunismul vede statul ca un instrument necesar pentru a atinge societatea comunistă. În etapele inițiale ale comunismului, statul poate juca un rol important în gestionarea economiei și în redistribuirea resurselor. Cu timpul, idealul este ca statul să se dizolve treptat, pe măsură ce oamenii devin mai responsabili.

Ideologie revoluționară: Comunismul este adesea asociat cu ideologia revoluționară, care îndeamnă la schimbări radicale și la răsturnarea ordinei sociale existente în favoarea unei societăți comuniste.

Exemplu istoric: Comunismul a fost implementat în diverse țări în secolul al XX-lea, cel mai bun exemplu fiind Uniunea Sovietică. Cu toate acestea, în practică, multe implementări ale comunismului au dat naștere unor regimuri autoritare și totalitare și apariția unor noi forme de sclavie.

---

De câteva milenii trăim într-o plutocrație, o formă de societate sau de stat în care clasele de proprietari exercită conducerea politică. Banii conduc lumea. Pentru a menține sistemul în viață, bogații din ziua de azi nu mai stau ei înșiși în frunte, așa cum făceau odată împărații și regii. Pentru a îndeplini această sarcină, ei se folosesc de marionetele lor, politicienii, mass-media și oamenii de știință. Elitele bogate trag sforile în fundal.

Sarcina politicienilor în acest ”joc” este de a asigura și, dacă este posibil, de a extinde privilegiile și bogăția claselor de proprietari prin legi, jurisdicție și măsuri adecvate. Prin dezvoltarea democrației, maeștrii s-au scos din linia de foc, iar poporul a avut sentimentul de a fi suveran. Ar fi frumos, dar aparențele sunt înșelătoare! După părerea mea, democrația ne-a fost aruncată ca pe o jucărie pentru a nu ne mai răzvrăti împotriva adevăraților conducători, care și în vremurile predemocratice și-au pierdut uneori capul.

Democrația a fost probabil o invenție a celor bogați care, cu această formă de societate, se puteau retrage de pe ”câmpul de luptă” și își puteau ține oile la adăpost. Astăzi, politicienii lor servili se luptă cu oamenii de rând. Împărțirea puterii legislative, judiciare și executive este o idee democratică frumoasă, dar ea există doar pe hârtie, așa cum mulți oameni au trebuit să experimenteze dureros, de exemplu, în vremea pandemiei și după aceea (dar și cu mult înainte).

În acest sistem, mass-media are sarcina specială de a direcționa masele în direcția dorită de elitele bogate prin tehnici de manipulare precum răspândirea fricii, abrutizarea și repetiția. Pluralismul de opinie, libera formare a opiniei și ceva asemănător cu adevărul – sau chiar cu ființa umană – prezintă mai puțin interes aici. Scopul orientat spre elite justifică mijloacele inumane. Umanismul care a fost în centrul perioadei euforice a ”Iluminismului” este îngropat.

Rolul oamenilor de știință în acest sistem mafiot în rețea al ”Occidentului valorilor” definit astăzi de SUA este de a susține științific decizii parțial prefabricate cu argumente și ”dovezi”, așa cum am putut experimenta la prima mână în epoca Corona și în Ucraina. Exemple elegante ale respectivelor constatări ”științifice” au fost ”pandemia celor nevaccinați” sau excesul de mortalitate datorat deceselor provocate de căldură din cauza schimbărilor climatice. Sau alte motive ridicole și patetice pentru o rată de mortalitate peste medie. Motivul cel mai probabil pentru excesul de mortalitate ridicat de la vaccinare nu trebuie nici măcar să fie rostit de oamenii de știință, darămite pus pe hârtie și publicat, altfel s-a terminat cu fondurile de cercetare pentru institut și/sau cu postul de cercetător. Seriozitatea studiilor depinde, de obicei, de cine finanțează proiectul sau institutul de cercetare. Urma banilor duce de foarte multe ori la elite.

O lume complet mincinoasă și inumană în care se mișcă elitele și prostituatele lor. Ceea ce mă întreb este: nu vomită unii oameni de știință atunci când trebuie să prezinte prostii nefondate științific drept adevăr cu ajutorul mass-media? Mai există oare ceva asemănător cu onoarea profesională printre jurnaliștii care răspândesc aceste prostii? Se pretează acum mass-media mainstream la orice fel de mizerie?

Trăim oare într-o democrație? CUVÂNTUL “DEMOCRAT” DIN TITLUL UNOR PARTIDE OARE MAI REPREZINTĂ DEMOCRAȚIA? REPREZINTĂ ACESTE PARTIDE DEMOCRAȚIA SAU DOAR DE FORMĂ PENTRU A DERUTA MASELE SOCIALE?

Credem că trăim în democrație pentru că, de exemplu, ni se permite să alegem un Bundestag sau un Landtag la fiecare patru sau cinci ani. Înainte de alegeri, ni se promit tot felul de lucruri, cum ar fi ”fără livrări de arme în zonele de criză”. Apoi, după alegeri, intervine șocul realității când, de exemplu, o doamnă Baerbock – mediocră mental și afiliată SUA, anunță că nu-i pasă ce spun alegătorii germani despre solidaritatea sa fără limite. O solidaritate cu Ucraina finanțată din impozite, care îi înjosește pe pensionari colecționari de sticle goale.

Un Jens Spahn sau un Karl Lauterbach spun că adevărul nu prea are loc în politică, iar un Olaf Scholz îi numește pe pacifiști ”îngeri decăzuți” și pe cei vaccinați ”cobai”, lucru pe care probabil că l-a uitat deja. Super-ministrul nostru, domnul Habeck, care a pus mâna pe două portofolii – economie și energie – strălucește cu o lipsă de expertiză care ne-a adus deja nu numai râsete zgomotoase în străinătate despre casa de nebuni germană, ci și ultimul loc în UE și în G7  în ceea ce privește creșterea economică. Germania strălucește ca singura țară cu o prognoză de creștere negativă și este încă o dată ”omul bolnav al Europei”. Nu vreau să mă opresc asupra celorlalte figuri din ”cabinetul Scholz”, cum ar fi dna Faeser. Ar depăși scopul acestui articol.

Într-un interviu acordat de ”Truth Hunters” (Vânătorii de adevăruri) jurnalistului german Ernst Wolff, acesta a declarat, printre altele, următoarele:

”Alegerile nu mai contează deloc astăzi. Acești oameni sunt cumva săltați în posturile lor, iar în zilele noastre poți muta orice alegeri în orice direcție. Trebuie să vă amintiți că suntem guvernați de marile corporații digitale și de marile corporații financiare și, bineînțeles, acestea au toate posibilitățile mediatice care nu au existat vreodată. Așadar, dacă o corporație dorește ca un anumit partid să se ridice, o poate face relativ ușor astăzi prin intermediul rețelelor sociale, influențând oamenii foarte puternic în favoarea acelui partid. Și, de exemplu, spunând că toate celelalte partide au anumite hibe. Așadar, astăzi ușa este larg deschisă pentru manipulare și de aceea alegerile nu mai sunt ceea ce ni se prezintă, ca fiind o decizie liberă a cetățenilor. Astfel, 80 la sută dintre cetățeni nu au nicio idee despre politică, iar apoi se lasă puternic influențați – astăzi mai ales de rețelele de socializare. (…) Cea mai mare teamă pe care o au (”partidele”; nota autorului) este că parlamentarismul va fi la un moment dat demascat pentru ceea ce este, și anume, de fapt, doar o fraudă uriașă asupra oamenilor.”

În articolul meu ”Politica germană – o politică unică?” din august 2023, am descris problema problemei partidelor unice ridicată de dl Wolff după cum urmează:

”Văd acum o problemă serioasă a politicii globale – în special a politicii germane – în uniformitatea declarațiilor și acțiunilor politice, indiferent de ceea ce se scrie în programele partidelor respective și cu ce culoare se pictează obiectul avut în vedere. Indiferent dacă este roșu, galben, verde sau negru, cetățenii și alegătorii sunt probabil daltoniști din punct de vedere politic. Mulți alegători iau în considerare acum culoarea albastră, mai ușor de recunoscut pentru ei.

Bine, aici există diferențe de formulare, poate că există o cravată de altă culoare, dar, în final, partidele politice încă dominante SPD, Verzii, CDU, CSU, FDP fac mai mult sau mai puțin același lucru. Toate suflă în cornul însângerat pentru și mai multe livrări de arme către Ucraina. Ei au fost uniți în ceea ce privește vaccinarea obligatorie care încalcă drepturile omului și drepturile fundamentale, măsurile din pandemie care dăunează sănătății psihologice și fizice, cum ar fi mascarea obligatorie, testele PCR, distanțarea socială etc. și, bineînțeles, au respins cu o majoritate covârșitoare o moțiune înaintată parlamentului pentru o decizie privind asumarea a ceea ce s-a întâmplat în perioada respectivă. Procedând astfel, oficialii partidului mărturisesc în cele din urmă că au ceva de ascuns.

Dacă vreți să vă documentați pe tema asumării trecutului, iată două linkuri:

http://wassersaege.com/blogbeitraege/eine-echte-aufarbeitung-der-corona-geschehnisse-waere-es-wenn/ (articol din martie 2023)

http://wassersaege.com/blogbeitraege/ablehnung-eines-corona-untersuchungsausschusses-im-bundestag-mit-ueberwaeltigender-mehrheit-warum-wohl/ (articol din aprilie 2023)

Iată și un comentariu la articolul din aprilie 2023 despre o posibilă comisie de anchetă:

Puteți reduce toată această șaradă jenantă la o singură întrebare: ”Ce infractor ar dori ca infracțiunile sale să fie devoalate atunci când are posibilitatea de a scăpa nepedepsit?”.

Prin urmare, nu putem decât să ne dorim ca toată furia reprimată a cetățenilor înșelați, umiliți, ruinați și constrânși din punct de vedere existențial și al sănătății să se descarce brusc într-o asemenea măsură încât fiecare dintre acești trădători mincinoși să își fi dorit o comisie de anchetă!

Nu sper ca această furie să se descarce în orice formă de agresiune. Sper ca cei responsabili să fie nevoiți să depună mărturie în fața unei comisii și să răspundă pentru ei înșiși. Divizarea poporului forțată de elite a atins între timp o asemenea măsură încât este timpul să ne apropiem din nou unii de alții și să acționăm împotriva autorilor acestui haos. Dar asta nu funcționează cu politicieni mediocri, creați de elite.

Adevărata problemă, însă, este turma controlată de străini care își paște pe îndelete drumul tot mai departe spre abis.”

(a se vedea, de asemenea, articolul https://wassersaege.com/blogbeitraege/gutmenschen-dienen-meist-unbewusst-kriminellen-elementen/)

Mai sunt politicienii noștri reprezentanți ai poporului?

Politicieni care folosesc banii contribuabililor pentru arme ”pacificatoare” (ce contradicție!), care prelungesc fără sens un război provocat de SUA, care acceptă sărăcirea tot mai mare a propriei populații (în special a pensionarilor, precum și a părinților singuri și a copiilor lor) și, în același timp, dau bani peste tot în lume. De exemplu 53,2 miliarde de euro (potrivit Ministerului german de Externe) din 2015 până în 2021, așa-numitul ”ajutor climatic” acordat altor state în cadrul unei inițiative a ONU, din care o parte deloc neglijabilă este deturnată (de exemplu, pentru centrale electrice pe cărbune).

Potrivit lui Jennifer Morgan, secretar de stat pentru climă în cadrul Ministerului german de Externe și fostă activistă de mediu, guvernul german plănuiește o creștere semnificativă a ajutorului pentru climă în 2024, iar cancelarul Olaf Scholz și-ar fi dat deja acordul. Banii par să existe, dar nu și pentru beneficiarii germani ai ajutorului.

Sursa: Junge Freiheit

3,8 miliarde de euro către Fundația Bill & Melinda Gates pentru 31 de proiecte în care niciun reprezentant al guvernului german nu face parte dintr-un comitet, consiliu de administrație al fundației sau consiliu de administrație al beneficiarului subvenției.

Sursa: Testul de transparență

Astfel de politicieni nu mai reprezintă poporul. Cel puțin nu pe alegătorii lor. Potrivit Verzilor, fenomenul ar trebui oricum să fie reglat prin migrația aproape fără limite care suprasolicită sistemul social.

Politicienii care le iau oamenilor libertățile în perioada pandemiei, încălcând Legea fundamentală, care oferă companiilor farmaceutice profituri de miliarde pe seama sănătății și a finanțelor contribuabililor, care, eventual, îi privează pe micii proprietari de locuințe de mijloacele lor de trai prin legile lor idioate, care sunt parțial vinovați pentru o rată ridicată a inflației prin renunțarea la energia ieftină, nu pot fi numiți reprezentanți ai poporului. Ei nu reprezintă oamenii, ci îi lovesc! Îi privează pe cetățeni de locurile lor de muncă prin exodul industriei (probabil de aceea se numesc ”partidul muncitorilor”), de prosperitatea lor, dar nu ezită nicio secundă să își mărească propriile salarii și chiar să își permită un make-up artist, un fotograf și altele asemenea pentru câteva sute de mii de euro.

Vladimir Putin se oferă în continuare – sau din nou – să ne furnizeze gaze ieftine din Rusia prin intermediul singurului gazoduct rămas din cele patru Nord Stream. Oferta este respinsă, bineînțeles, deoarece gazul lichefiat la un preț complet supraevaluat trebuie să fie cumpărat în special de la americani, care au aruncat în aer aproape sigur – cu preaviz – celelalte trei conducte. Nu-i așa că lumea este nebună? Acest atac asupra infrastructurii Germaniei și a UE a fost un act terorist – o declarație de război dacă ar fi fost comisă de orice țară (cu excepția ”prietenilor” noștri, SUA, desigur) – , o crimă de care, în mod ciudat, aproape nimeni din guvern nu se preocupă, judecând după intensitatea anchetei. Probabil că se tem de rezultatul așteptat al unei anchete serioase.

Elitele, politicienii lor și ”Noua Ordine Mondială”

Mediocritatea politicienilor occidentali funcționează după un sistem. Cu sprijinul masiv al elitelor, ei sunt săltați în funcțiile respective și apoi, bineînțeles, au o datorie față de ”patronii” lor. Politicieni cu adevărat eficienți, autonomi și inteligenți, precum cei reprezentați odinioară de personalități precum Willy Brandt, Helmut Schmidt, Herbert Wehner sau Franz Josef Strauß, sunt rareori de găsit în guverne. Mulți dintre politicienii actuali, ușor maleabili și, de obicei, nu deosebit de inteligenți ai guvernelor occidentale, precum Annalena Baerbock, Jens Spahn, Emmanuel Macron, Justin Trudeau etc., provin din forja ”Tinerilor lideri globali” ai Forumului Economic Mondial (WEF), un conglomerat de ”gânditori” inutili care, sub pretextul filantropiei, servesc interesele membrilor acestui forum inuman, dar nu și pe ale ”restului” de opt miliarde de contemporani. Se caută un fel de ”guvern mondial”.

Guvernele naționale vor deveni în curând un lucru de domeniul trecutului sau vor dispărea în nesemnificativ. Instituții supranaționale precum OMS, WEF, ONU, controlate de SUA, precum și marile corporații vor prelua conducerea. Oamenii care gândesc și drepturile omului din fiecare națiune în parte interferează cu această ”Mare Resetare” și sunt imobilizați sau desființați pas cu pas. De exemplu, tratatul OMS privind pandemiile, un tratat care ne fură libertatea, a fost deja aprobat de parlamentul german și va fi parafat în 2024. Pas cu pas, elitele ne împing spre sclavia modernă. Cei care dorm într-o democrație nu trebuie să fie surprinși dacă se trezesc într-o dictatură în stil chinezesc.

De asemenea, fondatorul Forumului Economic Mondial inițiat de CIA și CFR (Council on Foreign Relations), Klaus Schwab, se laudă în mod constant că el sau WEF-ul are pe toată lumea în buzunar: manageri de top, politicieni, mass-media, oameni de știință, ONG-uri, sindicate, lideri religioși, antreprenori sociali etc., care lucrează în cooperare la dezvoltări tehnologice pentru viitor, benefice pentru omenire (hahaha). Partea proastă este că acest lucru este adevărat în măsura în care părțile interesate lucrează împreună. Sunt cu toții în cârdășie! Aceste instituții lucrează pentru elitele care se joacă de-a Dumnezeu, cum ar fi Rockefeller, Rothschild, Gates, Soros și ceilalți, dar nu pentru noi. Potrivit lui Klaus Schwab, în 2030 nu vom mai avea nimic, dar vom fi fericiți.

Domnule Schwab: Eu îmi definesc în continuare fericirea, și nu oameni care se joacă de-a Dumnezeu, ca dumneavoastră!

Concluzie:

Când Angela Merkel s-a așezat la o masă cu oameni precum George Soros sau Bill Gates, a radiat ca un copil mic sub bradul de Crăciun. Când a ținut un discurs în fața poporului, și-a pus expresia pietrificată pe care o știm. Domnului Scholz îi place să stea în tot felul de loje și să țină discursuri în fața ”prietenilor” și camarazilor săi de arme. El i se adresează domnului Schwab cu ”Dragă Klaus…”. Cu greu l-ar numi un înger decăzut, deși fondatorul WEF ar fi fost probabil obiectul mai potrivit al gafele sale decât pacifiștii din München care țin în mâini îngeri ai păcii.

Politicienii nu mai sunt reprezentanți ai poporului, ci slujitori ai elitelor care au declarat război poporului. Warren Buffet, unul dintre cei mai bogați oameni de pe planetă, a declarat următoarele într-un interviu (2006) acordat New York Times:

”Există o luptă de clasă, așa este, dar clasa mea, clasa bogată, este cea care duce războiul și noi câștigăm.”

Scopul activității mele este de a contribui la prevenirea acestui scenariu.

ISTORIA SOCIALISMULUI/COMUNISMULUI

Socialismul are mai multe curente: socialismul utopic; socialismul comunist; socialism democrat (socialism tradițional) și comunism. Doctrina socialistă prezintă o construcție intelectual-cognitivă aparte, este oarecum atipică. Prima interograție se referă la premisele și motivele apariției acestei doctrine, care indiscutabil a fascinat, de-a lungul timpului, sute de milioane de oameni. Deși se afirmă îndeobște de politologi faptul că socialismul ca doctrină nu reprezintă o replică, o antiteză la doctrina liberală sau la alte doctrine politice proprii sistemelor capitaliste, este indiscutabilă apariția și închegarea socialismului tocmai din civilizația capitalistă. Noi credem că, dimpotrivă, doctrina socialistă a constituit indiscutabil o replică profundă la curentele doctrinare politice susținătoare ale capitalismului. Se consideră că socialismul reprezintă un mod de percepere specific al societății capitaliste. Nu se spune însă explicit de către politologii apologeți ai capitalismului, cine are acest mod de percepere, diferit sau poate eronat a societății capitaliste. Credem că acest mod diferit de percepere al oricărei societăți capitaliste este propriu persoanelor fizice deposedate de avutul lor ca urmare a manevrelor capitaliștilor sau ca urmare a unor situații excepționale: crize economice, catastrofe, incendii devastatoare etc. Acest mod diferit de percepere este specific și persoanelor fără avere, celor care s-au aflat în imposibilitate de a agonisii sau de a putea moșteni vreun patrimoniu, cu activ îndestulător.

A doua decadă a sec. al XIX-lea a fost hotărâtoare în privința afirmării valorilor socialiste. Fiind o replică la gândirea capitalistă, în general, și la concepția liberală, în particular, doctrina socialistă constitutie, în esența sa, un efect al societății și al economiei capitaliste. Practic, fără capitalism este greu de conceput apariția și afirmarea concepțiilor socialiste. Vom încerca să explicăm acest aspect. Astfel, capitalismul constitutie ”patul germinativ” pe care se crează și se dezvoltă doctrinele socialiste. Deși reprezintă o concepție proprie despre organizarea socială și etatică doctrina socialistă, indiferent de orientare, se raportează, ab initio, la societatea capitalistă. Scopul suprem al capitalismului este reformarea sau chiar înlocuirea societății capitaliste. Economia politică burgheză a reprezentat unul dintre pilonii fundamentali ai gândirii politice socialiste.
Eliberarea parțială a individului a fost realizată de liberalism. Tot capitalismul a separat biserica de treburile publice, proclamând capacitatea statului. Acest element reprezintă acel ”pat germinativ” care a ajutat la grefarea opiniilor socialiste în societate. Inițial gânditorii socialiști au consacrat, conceptual vorbind, un stat în care sărăcia să fie eradicată. Aspectele de ordin economic referitoare la traiul clasei proletare erau îmbinate cu chestiuni de natură politică referitoare la necesitatea schimbării din temelii a societății, cu ajutorul revoluției. Dezvoltarea economiei capitaliste avea ca efect degradarea continuă a situației materiale a
proletarilor. Sesizarea acestui aspect au determinat pe doctrinarii socialiști utopici să afirme câteva principii umanitare și egalitare menite să creeze condiții pentru redresarea economică și socială a clasei muncitoare.
Principiile doctrinelor socialismului utopic se pot rezuma astfel:

• Necesitatea obligativității muncii pentru toate persoanele fizice apte de muncă;
• Consacrarea revoluției politice ca fiind principala modalitate de instaurare a socialismului;
• Conștientizarea ideii că ”fericirea” umană, clamată de liberaliști, este în realitate supusă determinărilor sociale;
• Acordarea rolului preponderent rațiunii umane, în vederea construirii viitoarei societăți fundamentate pe principiile socialismului.
• Obligativitate activităților lucrative, a muncii, a reprezentat un postulat al socialiștilor premarxiști, utopici. Aceștia au sesizat faptul că procurarea mijloacelor de trai nu se poate realiza în lipsa muncii. Munca, ca activitate conștientă, creatoare, înalță individul, îi conferă un scop în viață, îl motivează și îi dă sentimentul împlinirii, al utilității sale pentru societate. Munca este aceea care conferă omului valoare socială. Revoluția politică a fost considerată de unii gânditori socialiști premarxiști ”elementul cheie” pentru schimbarea regimului politic. Idealiști convinși și aflați sub influența vie a Revoluției franceze unii doctrinari, în special francezi, au văzut în revoluție șansa instaurării egalitarismului social. Ideea că ”fericirea” umană nu reprezintă un concept abstract, rupt de realitatea obiectivă, fiind organic legată de mediul social, chiar condiționată de către acesta, este un merit incontestabil al socialiștilor utopici. Pentru ei ”fericirea” omului consta în eliberarea individului din ”cătușele” societății și economiei capitaliste. Fiind, prin excelență o ființă socială, o ”rotiță” vie în vastul mecanism social reprezentat de societate, omul își poate regăsi fericirea și bunăstarea, împlinirea sa, doar în condițiile în care i se oferă o șansă de către societate.
• ”Fericirea” cetățeanului în societatea capitalistă este direct proporțională cu patrimoniul său, cu bunurile sale de valoarea și cu mijloacele sale financiare. Gânditorii socialiști utopici (premarxiști) au sesizat ”o contradicție” între bogați și săraci, între capitaliști și proletari. Rezolvarea acestei contradicții a fost găsită fie în reformarea societății burgheze, fie în revoluția politică. În construirea viitoarei societăți socialiste, socialiștii utopici au acordat un rol hotărâtor rațiunii umane. Această aserțiune trebuie înțeleasă sub două aspecte. Pe de o parte, ei considerau că eradicarea sărăciei va fi conștientizată, ca o necesitate obiectivă, legică, chiar și de către reprezentanții burgheziei. Educația era considerată principalul instrument pentru scoaterea masei proletare din mizeria materială și ignoranță. Pe de altă parte, instituirea rațiunii ca temelie a organizării viitoarei societăți, pornea de la premisa asigurării laicității statului, a respingerii doctrinelor religioase, și a clericismului. Instituțiile religioase erau asociate de gânditorii socialiști utopici cu vechiul regim feudal dar și cu regimul capitalist, care deși a laicizat societatea, totuși în anumite situații, a realizat compromisuri cu acestea. Bigotismul marii majorități a proletariatului, credința în superstiție a doctrinarilor socialiști premarxiști.

Doctrinarii socialiști utopici au fost: Robert Owun (1771-1858); Saint-Simon (1760-1837); Charles Fourier (1772-1837); Pierre-Joseph Proudhon (1809-1865).

Câteva cuvinte despre contribuția fiecăruia la dezvoltarea concepțiilor socialiste utopice, credem că nu sunt lipsite de interes.

Doctrinarul Robert Owen a considerat că burghezia va înțelege necesitatea ameliorării condițiilor de muncă ale proletarilor și va contribui, din proprie inițiativă, la ridicarea standardelor în privința calității condițiilor de viață și de muncă ale clasei muncitoare. La toți socialiștii utopici accentul cade pe reformarea societății având ca scop desființarea
sau reducerea drastică a proprietății private, sursă a inegalității sociale, precum și consacrarea principiilor asocierii și ajutorării reciproce. Owen a preconizat înființarea unei instituții bancare în care schimburile să fie echivalente, unitatea de măsură fiind, în acest caz, munca depusă pentru atingerea rezultatului cert determinat.
Gânditorul socialist premarxist francez Saint-Simon a propagat, prin doctrina și concepțiile sale, deplina încredere în judecata rațională a omenirii. Întemeietor al pozitivismului sociologic acest doctrinar a considerat că soarta întregii umanități este legată organic de munca productivă efectuată de producători, de proletari. El a prevăzut înlocuirea societății capitaliștilor cu o societate a producătorilor de bunuri materiale. A fost clamată necesitatea dispariției clasei consumatorilor, adică a investitorilor capitaliști, considerată de Saint-Simon ca fiind o clasă parazită, inaptă de a
produce bunuri materiale. Cu alte cuvinte, clasa care nu produce bunuri dar care, având mijloace de producție, își însușește plusvaloarea, obținută ca efect al muncii proletarilor, este parazitară și în consecință, este sortită pieirii de pe scena istoriei.
Pierre-Joseph Proudhon doctrinar socialist utopic francez a contestat rolul politicii de știință și de artă a guvernării considerând că aceasta are exclusiv rolul de a organiza, controla și gestiona economia. El a negat sensul modern, tradițional al democrației ca fiind guvernarea poporului pentru popor. Proudhon considera că democrația semnifică educarea poporului și în special a guvernațiilor tinere. Deoarece nu credea nici măcar în principiile de bază ale statului democratic acest gânditor manifesta o aversiune față de stat, față de orice formă de autoritate publică, etatică.
Orice formă de autoritate publică era virulent contestată de Pierre-Joseph Proudhon. Autoritatea etatică trebuia înlocuită – în concepția sa – cu consimțământul mutual, cu acordurile acceptate prin înțelegere de către clasa proletară.
În privința libertății individuale Proudhon afirma determinismul social și mai ales economic al acesteia. Egalitatea condițiilor, a șanselor, determină libertatea indivizilor. El nu sacrifică nici libertatea individuală, nici egalitatea persoanelor, încercând identificarea unui raport de cauzalitate între egalitate și libertate, legătura de determinare fiind de la cauză la efectul acesteia. Egalitatea consacră o veritabilă libertate pentru că în libertatea lor oamenii trebuie să fie solidari; ori solidaritatea implică egalitatea indivizilor. Gânditorul Pierre-Joseph Proudhon nu s-a opus doar statului, ca sursă de autoritate, ci și bisericii. El a contestat autoritatea religioasă, fiind un anticlerical convins.
Doctrinarul francez Charles Fourier considera munca agricolă ca fiind mai apropiată de natura umană în raport cu munca din industrii. El a propus o îmbinare a celor două categorii de activități lucrative. Fourier a fost gânditorul care a inițiat, în mod abstract, teoretic, un falanstier. În cadrul său oamenii trebuiau să își schimbe posturile de muncă între ei tocmai pentru asigurarea prezervării poziției lor de egalitate.

KARL MARX

Socialismul până la Karl Marx a fost unul utopic, empiric. Doctrinarul socialist german-evreu Karl Marx (1818-1883), a sintetizat, în mod remarcabil, o teorie organică și bine închegată care să constituie un răspuns la crizele economice capitaliste. Doctrina marxistă era menită să rezolve problemele și antagonismele societății capitaliste. Ea reprezintă cea mai coerentă și închegată concepție despre modul în care trebuie transformată, de fapt înlăturată, societatea capitalistă. Karl Marx este, pe drept cuvânt, făuritorul stângismului modern care este organic și firesc continuat de către stângismul contemporan. Doctrina marxistă reprezintă, așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, reflectarea unor multiple curente de gândire, cu caracter filosofic, sociologic, economic și mai ales, politic. Ceea ce diferențiază această doctrină constă în faptul că pentru întâia dată s-a pus în mod serios problema posibilității de acordare a puterii politice proletariatului, iar științele socio-umane: istoria, politologia dar și filosofia, au căutat să ofere răspunsuri, din perspectiva acestei doctrine.
Desigur nu suntem noi cei chemați să comentăm doctrina și opera doctrinarului Karl Marx. Ne vom mărgini doar la punctarea câtorva chestiuni relative la concepția acestui doctrinar, a celui mai grandios teoretician dintre toți gânditorii socialiști. Mișcările socialiste, dar mai ales cele comuniste, au avut și au ca reper fundamental concepția acestui strălucit teoretician. Vom puncta câteva principii fundamentale desprinse din doctrina marxistă relative la rolul individului, a societății, economiei și istoriei în asigurarea dezvoltării și progresului umanității.
A). În concepția doctrinară marxistă individul, persoana fizică, este o ființă socială. Rezultă, în mod logic, că personalitatea și condiția individului reprezintă o reflectare a condițiilor materiale și spirituale ale societății.
De la naștere și până la moarte persoana fizică trăiește și se dezvoltă în mediul social. În consecință, personalitatea sa este puternic modelată de situația materială și de moravurile societății. Scopurile urmărite de fiecare ins în parte trebuie să fie în acord cu scopurile generale urmărite și promovate de societate. Pentru Karl Marx libertatea umană particularizată, concretizează în fiecare individ, se poate manisfesta, obiectiva doar în cadrul social organizat. Cu alte cuvinte, libertatea individuală este condiționată social deoarece pentru a percepe libertatea în esența sa, sau gradul de libertate conferit individului, acesta trebuie, în mod necesar, să se raporteze la celelalte persoane, deci la mediul social. Fără raportarea la mediul social libertatea este o utopi, o ficțiune. Libertatea – se afirmă – va fi deplină și reală doar atunci când individul va percepe în mod egal, atât
problemele individuale (private) cât și chestiunile sociale (publice). Jalonarea libertății individuale, limitarea sa, se realizează, concret, prin intermediul legii. Karl Marx considera că societatea capitalistă a parcurs o etapă extrem de importantă legată de concretizarea, materializarea libertății politice constând în: proclamarea persoanei fizice ca fiind cetățean al statului și separarea societății politice de societate civilă; distincția netă între stat și religie; separația ”publicului” de ”privat”. În legătură cu religia merită a fi subliniat faptul că doctrina marxistă originară promovează laicitatea. Ea nu este una cu caracter religios!!! Din acest punct de vedere Marx susține principiile libertății politice deja proclamate de burghezie. Separația bisericii de stat a dat posibilitatea laicizării statului, acesta devenind un diriguitor, ce-i drept rezervat, și un arbitru între diversele culte oficiate. Religia devine apanajul societății civile fiind mai mult o chestiune privată, derivată din convingerile adepților respectivei doctrine. Teoreticianul Marx va acorda o atenție cu totul specială necesității conștientizării de către mediul social a suferințelor și inechităților. Această conștientizare a greutăților determinate de modul de producție capitalist va determina pe cei oprimați la acțiune. În concepția lui K. Marx această acțiune este revoluția socialistă. Conștientizarea nevoii de schimbare socială guvernează un program politic care cuprinde concepțiile noi despre modul de organizare a societății și, respectiv, o forță politică
concretizată în organizarea unui grup social (cel oprimat) care prin activitatea politică sunsținută (chiar violentă, revoluționară) dorește și urmărește să impună societății programul său politic. Ce legătură au toate aceste aspecte reliefate cu individul privit ca ființă socială și cu libertatea politică? Este clar faptul că la originea forței sociale structurată politic stă grupul social organizat pe baza unei conștiințe politice de grup, ce reflectă conștiința fiecărei ”ființe sociale”, deci a fiecărui individ. Pe de altă parte, revoluția socialistă ar constitui cea mai înaltă formă de obiectivare, de materializare a libertății politice. Având ca temelie libertatea umană, doctrina socialistă marxistă neagă orice tentativă de explicare a istoriei umanității prin factori exteriori condițiilor sociale. Dimpotrivă, marxismul postulează determinismul în relația oameni – istorie. Doar oamenii,
umanitatea crează istoria. Lumea socială, fiind exclusiv umană, este imperfectă și generează sărăcie, umilință și mizerie. Grijile și greutățile umane nu provin din exteriorul societății ci sunt un efect al dezvoltării sociale. Paradoxal, societatea, umanitatea generează prin mecanismele sale inumanitate!!! Această problemă trebuie corectată neapărat pentru ca indivizii să se simtă utili sub aspect social.
Dintre toate ”inumanitățile” generate, ca efect, de funcționarea societății, cel mai dureros, primitiv și dezumanizant este, de departe efectul sărăciei. K. Marx a conceput revoluția socialistă, sub aspect doctrinar, ca o eliberare de sărăcie, ca o reumanizare a individului, ca o retrăire, în plenitudinea sa, a socialului, ca un scop, un țel nobil pentru individ și pentru întreaga societate.
B). Așa cum am precizat anterior, principala problemă nesoluționată din societatea capitalistă este, în concepția filosofului politic Karl Marx, chestiunea sărăciei, garantată de proprietatea privată, în special, cea reproductivă.
În concepția marxistă binomurile bogăție-sărăcie; capitaliști și proletariat nu se circumsrie unui tot unitar, unui sistem social global. Deși fac parte din aceeași realitate socială binomurile respective au fost, sunt și vor rămâne profund antitetice. Relația dintre ele se manifestă astfel: capitaliștii și proletariatul generează funcționarea economiei capitaliste, capitaliștii prin mijloacele de producție de care dispun, clasa muncitoare prin
forța activă de muncă pe care o cheltuie – ca energie – în procesul de producție. Bogăția și sărăcia reprezintă efectele modului de producție capitalist, a reproducției capitaliste. Doctrina marxistă a evidențiat absoluta pauperizare a clasei proletare, ca efect al distribuirii plusvalorii, a profitului, după criterii private, deși activitatea lucrativă care l-a generat este profund socială. Plusvaloarea se distribuie în folosul proprietarilor mijloacelor de producție, a capitaliștilor, în defavoarea muncitorilor. Această situație obiectivă, cu caracter economic, are profunde consecințe și pe plan psihologic deoarece proletariatul, nefiind participant activ la partajarea plusvalorii, a profitului, trăiește, atât individual, singular, cât și colectiv, un sentiment de înstrăinare, de alienare în raport cu propriul său eu dar și cu societatea. Acest sentiment este consecința directă a stării materiale de sărăcie, determinată de lipsa posibilităților de însuțire a unei părți din plusvaloare, așa cum ar fi just și legitim. Alienarea umană, specifică proletariatului, se referă atât la planul material cât și la cel spiritual. Ea este în mod mediat consecința partajării inechitabile a plusvalorii în favoarea netă și fără echivoc a capitaliștilor. Clasa muncitoare rămâne în condiția de ”clasă așa-zis salarială”, lipsită de mijloace de producție și de proprietate privată, în general. Alienarea proletarului se regăsește atât în raport cu propria persoană, cât și în raport cu mediul familial. De aici, provine tendința unor membrii ai clasei defavorizate de a se refugia într-o lume iluzorie, în alcool, droguri etc., tendința spre o viață parazitară prin parvenire (căsătorii formale sau din interes). În societatea capitalistă totul se formalizează iar oamenii învață, pentru a supraviețui, să devină cameleonici și să acționeze fără scrupule. În aceste condiții – sumar expuse, dar drastice – clasa muncitoare conștientizează ”precaritatea socială” a societății capitaliste. Soluția preconizată de Karl Marx este unică și radicală, constând în dispariția, înlăturarea societății capitaliste. Dispariția/înlăturarea societății burgheze a fost preconizată prin revoluția socialistă. Deci, conform acestei doctrine premisele apariției comunismului se regăsesc în societatea capitalistă iar cauza principală a revoluției o constituie absoluta inegalitate în distribuirea plusvalorii ceea ce determină înstrăinarea salariaților, a clasei muncitoare, de societate, de familie și chiar de propria persoană.
C). Istoria luptei de clasă sau istoria luptei dintre clasele sociale constituie motorul Istoriei politice a statelor cât și a Istoriei politice universale. Această idee afirmată de Marx are o valoare intrinsecă, fiind extrem de importantă pentru întreaga doctrină politică marxistă. Înțelegem, conform acestei opinii, că întreaga evoluție socio-politică a umanității, întreaga istorie a omenirii, se fundamentează pe o luptă a contrariilor, a contradicțiilor dintre clasele sociale antagonice. Practic, ”lupta” dintre principalele clase sociale determină în istorie evoluția social-politică: stăpâni de sclavi – sclavi; nobili – iobagi; capitaliști – proletari. Această luptă este continuă, susținută, chiar dacă nu capătă în mod continuu un caracter violent, distructiv, revoluționar. În condițiile capitalismului lupta antagonică dintre burghezie și proletariat estompează, în mare parte, acțiunea altor clase/categorii sociale. În raport cu clasa capitaliștilor radicalismul cel mai ascuțit și conștiința cea mai clară în privința necesității schimbării aparține proletariatului. Se consideră că în mod obiectiv această clasă socială pauperizată și exploatată are cel mai mare interes de a se elibera de sub dominație: economică, socială și, nu în ultimul rând, politică.
D). Din cele expuse anterior rezultă că proletariatul este clasa socială care manifestă un rol politic major în promovarea schimbării sistemului socio-politic. În condițiile societății capitaliste se consideră, de această doctrină, că muncitorii, fiind cei mai năpăstuiți și sărăciți, cei mai exploatați au cel mai mare interes în promovarea unor noi relații sociale în cadrul societății. Practic, proletarii sunt cei mai radicali deoarece, în societatea capitalistă, ei nu mai au nimic de pierdut!!! În acest scop forța politică a muncitorimii trebuie să fie bine organizată. Procesul revoluționar presupune conștientizarea de către proletari a necesității sale și imprimarea unor obiective revoluționare în cadrul programului politic susținut de partidul politic muncitoresc, de regulă cel comunist. Radicalizarea ideilor programului politic dar și a metodelor și mijloacelor prin care se asigură accesul la puterea politică se datorează voinței proletarilor de a accede la puterea de stat, conștientizării ideii că numai astfel pot domina sistemul politic existent.
E). Rolul statului și a democrației în concepția marxistă sunt privite de pe poziție de clasă. În concepția marxistă originară se recunoaște statului o serie de competențe, de atribuții general-valabile pentru orice stat de pe mapamond: competențe în domeniul apărării; în domeniul asigurării ordinii și liniștii publice; în domeniul asigurării sănătății populației statului, etc. Totuși, statul prezervă, prin însăși natura sa, un anumit echilibru între clasele și categoriile sociale existente în statul respectiv. Este, privit din această perspectivă, statul absolut neutru? Marxiștii susțin că nu se poate pune problema neutralității statului, a organelor etatice, în acest caz. Dimpotrivă, puterea politică și mai ales puterea de stat se identifică cu clasa dominantă în stat. Așa fiind, în societatea capitalistă clasa dominantă în stat este burghezia. Ea deținând mijloacele de producție, deci ”puterea” economică, prin intermediul statului obține și puterea politică. Întotdeauna, indiferent de orânduirea socială existentă (sclavagism, feudalism sau capitalism) clasa dominantă politic în stat a fost clasa dominantă economic în societate. Care este rolul statului și din ce motiv a apărut acesta pe scena istoriei umanității? Punctul de vedere marxist este în sensul necesității obiective a apariției statului în scopul ”medierii”, a ”concilierii” între principalele clase sociale antagonice. Pe parcursul existenței sale rolul statului este identic cu scopul ”inventării” sale. Puterea etatică ”guvernează” și ”mediază” între clasele sociale antagoniste. Ea caută să obțină un echilibru între respectivele clase sociale, echilibru menit a conduce la o ”aparentă” coeziune socială. În privința democrației concepția marxistă, deși propagă revoluția, este tolerantă. Statul democratic având o formă de guvernământ republicană a fost considerat cea mai înaltă represie a statului, privit în abstracțiunea sa. De altfel, socialiștii s-au integrat perfect în mecanismele jocului democratic, democrația fiind apreciată ca un sistem politic în care clasa proletară își poate exprima punctele sale de vedere. În fapt, marxismul a prevăzut că statul republican și democratic este mai ușor de penetrat de ideologia socialistă și, totodată, ar putea ceda mai ușor revendicărilor de teama revoluției socialiste. Forța politică a proletarismului – partidul comunist, indiferent de denumirea concretă adoptată, – poate mai lesne să adopte o strategie politică – chiar și disimulată – în condițiile statului democratic și a formei republicane de guvernământ.
Așa fiind, ajungerea la putere a proletarismului constituia (reprezenta) cucerirea puterii politice de către partidul său reprezentativ, adică cucerirea statului democratic de către clasa proletară. Deși acceptă, în principiu, democrația marxiștii o pun în slujba partidului clasei proletare. Odată acesta ajuns la putere va ignora ”jocul politic democratic” în scopul edificării unui alt tip de societate, respectiv societatea socialistă. Intrarea marxiștilor în ”jocul politic democratic” nu trebuie considerată o abdicare de la fundamentalul principiu al înfăptuirii revoluției. Aceasta rămâne intact iar partidul proletariatului utilizează mecanismele democratice atât timp cât nu poate înfăptui, în mod obiectiv, revoluția socialistă. Cu alte cuvinte angrenarea partidelor marxiste în jocurile politice este una de conjuctură, menită să cunoască din interior mecanismul politic democratic, în așa fel încât, la momentul prielnic să se procedeze la înlăturarea violentă a relațiilor sociale existente și, în esență, a întregului mod de producție de tip capitalist. Stratul democrat este convenabil deoarece permite relativ ușor răspândirea doctrinelor marxiste și, totodată, asigură posibilitatea participării nedescriminatorii la jocul politic a partidelor proletariatului. Organic legat de ”stat” și de ”democrație” este și principiul marxist al progresului orânduirii de stat. În concepția socialistă orânduirea de stat trebuie să fie într-o permanentă evoluție, determinată de necesitățile resimțite de națiune. Ori, o orânduire ce nu ține pasul cu necesitățile sociale devine învechită, fiind prin natura sa, conservatoare și retrogradă. Marxiștii afirmă faptul că statul democratic este incapabil să ființeze în condițiile social-economice ale capitalismului deoarece caracterul antagonic al claselor sociale fundamentale – burghezia și proletariatul, clasa salarizată – determină inaplicarea sau aplicarea formală, golită de conținut, de substanță, a principiilor fundamentale ale democrației. Contradicțiile dintre cele două clase fundamentale și antagoniste fac practic imposibilă guvernarea poporului de către popor. Astfel – afirmă marxiștii – statul democratic, fundamental pe economie capitalistă, este sortit eșecului, rămânând în istoria politică ca o veritabilă ”formă fără fond”.
F). Sistemul puterii etatice capitaliste poate fi schimbat doar prin revoluția politică socialistă. Aceasta reprezintă o idee de forță a doctrinei marxiste. Despre noțiunea de revoluție am făcut referire în paginile anterioare ale cărții; respectiv titlul I: ”Știința politică”, Cap II: ”Acțiunea politică”, ”Concepții politologice privitoare la dezvoltarea societății” – subdiviziunea ”Radicalismul politic și revoluția”. Scopul revoluției socialiste îl reprezintă schimbarea din temelii a societății capitaliste. Aceasta se realizează prin înlocuirea clasei politice a capitaliștilor de la conducerea politică a statului. În acest mod ea crează condiții prilej pentru schimbarea totală a societății. Ca orice revoluție și revoluția socialistă a fost concepută ca fiind un proces distructiv și constructiv, în același moment. Ea distruge temeliile societății capitaliste, construind o societate nouă de tip socialist. Pentru realizarea acestui obiectiv fundamental partidul politic reprezentant al proletarilor, al celor salarizați, trebuie să dobândească, înainte de toate, sprijinul și susținerea unei fracții sociale majoritare. Acest lucru se obține prin mijlocirea propagandei, cu scopul de a crea o efervescență revoluționară în preajma revoluției politice efective. De asemenea, după cucerirea puterii politice spiritul revoluționar trebuie să fie puternic întreținut și cultivat în mod real. Lipsa entuziasmului revoluționar al maselor largi populare, după cucerirea puterii de către partidele marxiste, determină – așa cum lesne s-a observat în fostele state ale blocului politic socialist – formalizarea principiilor și acțiunilor, conducând la eșecul instaurării depline și a menținerii socialismului ca sistem politic. În vederea cuceririi puterii politice organizatorii revoluției proiectate trebuie să se prezinte ca fiind apărătorii intereselor generale ale societății, ca reprezentanții noului și progresului politic și social. Clasa politică dominantă în perioada anterevoluționară – este vorba de capitaliști – trebuie prezentată ca fiind o clasă socială retrogradă, decadentă, parazitară. Desigur, revoluția politică socialistă (comunistă) nu conduce ab initio la instaurarea societății socialiste depline. Ea crează doar posibilitatea transformării radicale, profunde a structurilor și instituțiilor puterii etatice, care ulterior sunt utilizate de partidul politic marxist pentru edificarea societății socialiste. Revoluția politică socialistă are menirea înlăturării raporturilor sociale de dominație, generate de inegalitățile materiale din societate, prin negarea efectivă a proprietății private în economie și prin negarea rolului jucat de proprietatea privată, mai ales de cea
reproductivă, în societate. Așa fiind, revoluția politică socialistă, marxistă, prezintă multiple trăsături caracteristice: este o revoluție politică pentru că urmărește cucerirea puterii politice și menținerea noii clase sociale la putere prin înlăturarea vechii clase sociale dominante, este o revoluție socială deoarece tinde să distrugă vechea societate capitalistă înlocuind-o cu o nouă societate, cea socialistă și este o revoluție economică întrucât desființează proprietatea privată, și mai ales cea reproductivă, negând rolul – posibil pozitiv – al proprietății private și utilitatea acesteia în cadrul societății.
G). Revoluția socială și revoluția politică – raportul de determinare dintre cele două concepte. Necesitatea revoluției socialiste rezidă, conform teoreticienilor marxiști, în inegalitatea, frapantă și crudă, existentă în economie. Această inegalitate se concretizează în, ”distribuirea” proprietății private, în mod deosebit a celei reproductive, în societate, net în favoarea capitaliștilor și, totodată, în modul de redistribuire a plusvalorii, a profitului tot în favoarea clasei dominante în societatea capitalistă. În concepția marxistă, revoluția politică socialistă își are fundamentul în aceste inegalități obiective, relevante în economie. Ea nu constituie doar un capriciu a unor personalități ”dezaxate” sau dornice de publicitate. Ea nu reprezintă rodul unor iluzii, pur subiective, a unor frustrări cu caracter eminamente psihologic. Distribuirea proprietății private și a plusvalorii fiind chestiuni obiective, materiale, reprezintă o cauză fundamentală, cert determinată, o cauză fundamentală logică. Însușirea privat-capitalistă a rezultatelor muncii celor salarizați, a proletarilor, în favoarea proprietarilor mijloacelor de producție, a capitaliștilor, determină o inegalitate economică care se răsfrânge în întreaga societate, conducând la disfuncții, la dezechilibre sociale profunde. Marxiștii consideră că revoluția politică socialistă poate apărea în societățile capitaliste dezvoltate sub aspect economic și social. Mizeria și suferința socială considerate reziduuri ale ciclului economic reproductiv capitalist sunt pregnant puse în evidență în statele capitaliste dezvoltate. Marxiștii preconizau o revoluție politică socialistă materializată în mai multe state capitaliste dezvoltate, având, practic, un caracter mondial. În lipsa acestui caracter mondial, global, revoluția politică socialistă (comunistă) este sortită pieirii!!! Fondatorii doctrinei comuniste K. Marx și F. Engels au prevăzut necesitatea caracterului global al revoluției. Situația faptică, obiectică, din secolul al XX-lea, a confirmat justețea acestor concepții. Înfăptuirea revoluții așa-zis comuniste doar într-o singură țară, imensă, ce-i drept, dar aflată la periferia sistemului economic capitalist, urmată de ”exportarea forțată”, a sistemului socialist în țările est-europene ocupate de armata sovietică, în timpul și dupa al II-lea Război Mondial, a generat o îndepărtare irevocabilă de la principiile originare ale marxismului, urmată de colapsarea întregului sistem politic al statelor socialiste. Dacă generarea revoluției politice socialiste (comuniste) rezidă în principal în inegalitatea, sub aspect economic, a claselor sociale antagoniste, fundamentale, există desigur și o cauză subsecventă, adiacentă care determină apariția acestui tip de revoluție politică. Se consideră că societatatea capitalistă fiind în continuă expansiune, datorită dezvoltării științei și tehnologiei, generează – ea însăși – o fractură între cadrul organizatoric instituțional al relațiilor sociale, pe de o parte, și realitatea socială obiectivă, materializată, în principal, în forțele de producție, tehnologie etc. pe de altă parte.
Se consideră că revoluția politică socialistă (comunistă) apare dintr-o necesitate obiectivă, legică, având menirea distrugerii, înlăturării, tuturor cadrelor de instituționalizare, de codificare a relațiilor sociale din societatea capitalistă. Ca atare, toate actele normative rămase din capitalism ar trebui imediat abrogate, ca efect al revoluției politice, întrucât acestea exprimă interesele politice, economice, sociale ale fostei clase dominante a capitaliștilor. Marxiștii pun accent nu pe izvorul de drept formal ci pe izvorul material de drept care reflectă condițiile materiale de existență ale societății. Supraviețuirea unor acte juridice normative adoptate în condițiile capitalismului și după înfăptuirea revoluției politice socialiste (comuniste), determină frânarea întregului proces revoluționar putând conduce clar la discreditarea revoluției socialiste. Nu este conceput, în opinia marxiștilor supraviețuirea legilor vechiului regim care oglindește interesele burgheziei în perioada post-revoluționară, dedicată constucției societății socialiste. Acest fapt – supraviețuirea legilor burgheze în condițiile socialismului – asigură prepetuarea intereselor capitaliștilor în noua societate aflată în costrucție. Conform doctrinei marxiste supraviețuirea unor legi burgheze, după instaurarea socialismului (ex: Codul Civil de la 1865 în România) a reprezentat un factor favorizant al perpetuării relațiilor de tip capitalist într-un stat socialist. În statele foste socialiste există opinia – în societatea civilă – conform căreia comunismul reprezintă un ideal. Dimpotrivă, fondatorul doctrinei comuniste, filosoful K. Marx aprecia că, departe de a fi un ideal, comunismul trebuie să reprezinte în realitate, o mișcare doctrinară și politică perfect ancorată în realitatea obiectivă. Trecerea de la societatea capitalistă la societatea comunistă nu se poate realiza într-un interval de timp scurt. Deși revoluția politică propriu-zisă este de scurtă durată, continuarea ei, concretizată în edificarea societății comuniste, este anevoioasă și sinuasă. De aceea, Karl Marx a prevăzut o etapă intermediară între capitalism și comunism, concretizată edificării noii societăți. Această etapă intermediară constituie o necesitate, obiectivă, legică, deoarece începerea edificării socialismului nu se face într-un vid social, ci într-un mediu în care se prepetuează moravurile și mentalitățile vechii societăți capitaliste. Lupta împotiva rămășițelor socității capitaliste se duce, în această etapă intermediară, cunoscută sub denumirea de societate socialistă sau dictatură revoluționară a proletariatului. Societatea socialistă constituie deci o perioadă tranzitorie între societatea capitalistă și societatea comunistă. Înfrângerea moravurilor și transformarea mentalităților vechii societăți capitaliste nivelează construcția societății socialiste, creind premisele instaurării societății comuniste

Primul Război Mondial, cunoscut și sub denumirea ”Marele Război”, a reprezentat, pe bună dreptate, un moment de zdruncin, de ruptură ideologică în sânul mișcării socialiste europene. Spunem ideologic întrucât mișcarea socialistă, sub aspect doctrinar, s-a manifestat constant împotriva oricăror războaie ”imperialiste”, având ca obiectiv lupta pentru împărțirea/reîmpărțirea lumii între marile puteri dominarea politică a Planetei, a acesteia. Sub aspect politic o parte dintre partidele socialiste s-au pronuțat în favoarea războiului, adoptând o poziție naționalistă. Efectul a fost și o disoluție organizatorică deoarece, la sfârșitul războiului, Internaționala a-II-a Socialistă va înceta să mai existe. În Franța, Marea Britanie și Belgia partidele socialiste au sprijinit activ efortul de război, participând, sub aspect politic, la guvernare. Astfel, dupa anul 1920, se poate consemna, fără putință de tăgadă, existența și conservarea rupturii în mișcarea socialistă europeană. Cele două curente desprinse, ambele, din vechea doctrină au fost: social-democrația și comunismul. Ruptura s-a permanentizat cele două curente devenind rivale, ceea ce a determinat înființarea a doua Internaționale, care să reprezinte cele două opinii doctrinare: Internaționala socialistă și Internaționala comunistă.
În realitate, opinăm că ambele curente doctrinare prezintă un trunchi comun, relevat sub aspectul scopului urmărit activ. Ceea ce le deosebește se referă la modul de operare, la mijloacele ce trebuiesc utilizate în vederea construirii socialismului. Împărțirea mișcării socialiste în social-democrație și comunism a estompat, ca să nu spunem că a
prejudiciat, doctrina socialistă, în ansamblul ei. Totuși, existența celor două ”curente” socialiste a constituit și reprezintă și la momentul actual, o realitate politică ce, în nici un caz , nu poate fi neglijată. A mai exista un moment semnificativ care a determinat, sau măcar a accelerat, partajarea socialismului în social-democrație și comunism. Acesta este legat de victoria Revoluției Bolșevice din octombrie 1917 de la Petrograd, din Rusia. În fața acestei realități politice din fostul Imperiu Țarist, o bună parte dintre socialiștii europeni s-au declarat sceptici. Ei apreciau că în Rusia post-țaristă nu este pe cale de a se instaura deplin socialismul pentru că noul regim se manifestă dictatorial iar Rusia, ca stat, nu îndeplinește condițiile – cosacrate originar în gândirea marxistă – pentru o revoluție politică comunistă, fiind o țară imensă dar înapoiată economic, cu o clasă muncitoare relativ redusă și neinstruită, iar revoluțiile sociale deși capitaliste erau puternic marcate de importante reminiscențe feudale.
Socialiștii care au văzut în Revoluția Bolșevică o veritabilă revoluție politică comunistă s-au separat de partidele tradiționale, înființând partide comuniste în statele europene. În Rusia post-țaristă au avut loc radicale transformări nu doar în privința economiei și a societății, în ansamblul ei, dar și raportat la doctrina marxistă originară.
Liderul incontestabil al Revoluției Bolșevice Vladimir Ilici Lenin a ”adaptat” doctrina marxistă la situația socială politică și economică specifică unei țări aflate la periferia sistemului internațional capitalist trandițional, ”clasic”.
Tezele susțiunte de Lenin conducătorul Revoluței comuniste rusești, relative la particularitățile aplicării doctrinei comuniste în Rusia, se referă la următoarele aspecte (chestiuni) principale:
– Afirmarea tezei că revoluția politică comunistă se poate înfăptui doar într-o singură țară;
– Instituirea unui sistem centralizat de conducere a partidului marxist revoluționar;
– Cosiderarea instituției etatice, a statului, ca fiind un eficient instrument de dominație politică a unei clase sociale privilegiate în detrimentul altei clase sociale (sau a altor clase sociale);
– Exacerbarea rolului ”dictaturii proletariatului” și ignorarea deliberată a drepturilor și libertăților cetățenești.
Să le analizăm succint:
1. Afirmarea tezei potrivit căreia revoluția politică comunistă se poate înfăptui într-o singură țară. Contrar doctrinei marxiste originare care afirma: posibilitatea înfăptuirii revoluției exclusiv în statele dezvoltate sub aspect economic; necesitatea înfăptuirii revoluței în mai multe state capitaliste dezvoltate, în mod simultan, generând, practic, o revoluție comunistă mondială; imposibilitatea succesului revoluției comuniste dacă aceasta nu va cuceri puterea în majoritatea
statelor capitaliste dezvoltate, doctrina elaborată de liderul Revoluției Bolșevice din Rusia, Vladimir Ilici Lenin, subliniază, între altele, aptitudinea revoluției politice comuniste de a câștiga puterea politică doar într-un singur stat. Este vorba de o readaptare a doctrinei marxiste originare la situația social-politică și economică existentă în teoriile fostului Imperiu Țarist. Teza justifică posibilitatea înfăptuirii revoluței și în statele capitaliste slab dezvoltate din
punct de vedere economic, cum este cazul Rusiei post-țariste. Așadar, în opinia leninistă, condițiile
prilej cu caracter economic, descrise în doctrina marxistă originară, deși își păstrează integral valabilitatea, nu devin axiomatice absolute. Cazul Rusiei a demonstrat, în opinia lui Lenin, justețea tezei sale. Asta înseamnă că în statele capitaliste slab dezvoltate ecomonic, aflate la periferia sistemului capitalist, nu economicul determină revoluția politică comunistă ci invers, revoluția comunistă învingătoare generează prin forța sa politică – partidul marxist, comunist – prefacerile și reorganizarea economică, din temelii. Este răsturnată practic, teza lui Karl Marx. La fel, în ipoteza victoriei revoluției, într-o singură țară, și aceea un stat capitalist slab dezvoltat economicește. Lenin afirmă ideea victoriei socialismului într-un stat ori în mai multe state, fără ca revoluția să devină planetară, globală, fapt ce generează existența în comunitatea internațională a doua sisteme social-politice: unul capitalist și altul socialist.
Datorită victoriei revoluției într-un singur stat coroborat în situația precară sub aspect economic a Rusiei, construcția socialismului – efectuată practic în Rusia sovietică și mai apoi în URSS – a diferit net de conceptele imaginate de Karl Marx, în cadrul doctrinei socialiste (comuniste) marxiste originare. Situația particulară din fostul Imperiu Rus materializată prin: slaba dezvoltare economică, coexistența unor relații sociale feudale alături de relațiile sociale proprii capitalismului; fragilitatea și cantitativă dar mai ales calitativă, a proletariatului din Rusia; lipsa de instrucție școlară
elementară manifestată la imensa majoritate a populație fostului Imperiu, a determinat – credem noi obiectiv, justificat – organizarea oarecum ”atipică” a viitoarei societăți socialiste sovietice în raport cu tezele doctrinare originare marxiste.
Practic, statul socialist a realizat sub aspect economic, cultural și educațional ceea ce Imperiul Rus, în calitatea sa de stat capitalist cu puternice influențe feudale nu a realizat. Inaplicabilitatea integrală a doctrinei marxiste în cazul statelor capitaliste periferice, se datorează slabei lor dezvoltări economice împletită cu lipsa unei conștiințe înaintate, generate de precaritatea sistemului de învățământ. În Rusia a lipsit, în mare parte, conștiința de sine a proletariatului.
2. Instituirea unui sistem centralizat de conducere a partidului marxist revoluționar (comunist) Partidul cominist (bolșevic) al Rusiei sovietice s-a caracterizat într-un sistem organizatoric rigid, care exacerba rolul liderului politic suprem. Acest sistem denumit ”centralism democratic” a fost, de fapt, o dictatură veritabilă a organelor centrale, și în special al liderilor, asupra organelor locale, inferioare, ale partidului. Se constată, din nou, ignorare a principiilor marxiste originare, fundamentate pe democrație, egalitate și solidaritate. Era, prin acest fapt, socialismul doctrinar marxist, înlăturat din Rusia sovietică sau principiile sale erau adaptate la situația particulară a acestui stat??
Fără îndoială, realitatea politică și socială din Rusia post-țaristă ne determină să considerăm că sistemul organizatoric adoptat de Partidul comunist bolșevic se fundamenta pe tradițiile acestui stat. Astfel, lipsa oricărei forme autentice de guvernare democratică din Imperiul Țarist; mentalitatea poporului pentru care era vie – în memoria colectivă – instituția quasi-sacramentală a ”țarului”; izbucnirea razboiului civil din Rusia, prelungit mai mulți ani, a determinat adoptarea
acestei viziuni leniniste cu privire la organizarea și conducerea partidului. Efectul principal al adoptării ”centralismului democratic” în organizarea și conducerea partidului a fost reprezentat de ”crearea unei rupturi” între partid și societatea civilă. Chestiunile de partid au devenit obiect de discuție și de decizie politică exclusiv în structurile sale de conducere, populația nefiind consultată. Reținem, fără rezerve, că principiul ”centralismului democratic” promovat activ în Rusia sovietică, apoi în URSS, a generat o organizare și o conducere profund nedemocratică a Partidului comunist bolșevic, cu consecințe nefaste asupra statului și a întregii societăți.
3. Cosiderarea instituției statului ca fiind un eficient instrument de dominație politică a unei clase sociale privilegiate în detrimentul altei/altor clase sociale defavorizate. Organizarea și conducerea nedemocratică, hipercentralizată a patridului s-a răsfrânt și în privința rolului statului, conform concepției leniniste. Astfel, doctrina marxistă tradițională recunoaște statului rolul de instrument al clasei sociale dominante. Totodată se prevedea și posibilitatea dar și obligația statului de a ”arbitra”, de a ”media” între clasele sociale antagoniste. Pentru Lenin însă rolul ”de mediator” al puterii etatice, între clasele sociale antagonice, dispare cu desăvârșire!! Așa fiind, statul rămâne doar un mijloc, un instrument de dominație politică a clasei sociale ajunse de putere în dauna celorlalte sau a celeilalte clase sociale defavorizate.
În concepția leninistă statul este o adevărată ”mașină infernală” în mâna clasei dominante care îl anunță și îl utilizează efectiv și continuu împotriva clasei sau claselor sociale neprivilegiate sau a celorlalte categorii sociale.
Indiferent de tipul de regim politic, de forma de guvernământ, de structura de stat, statul – privit în abstracțiunea sa – are în concepția lui V.I.Lenin, rolul unicat în paragraful anterior. Fondatorul primului stat socialist de pe mapamond avea o concepție radicală despre stat, acesta fiind eminamente ”represiv” și ”exploatator”. Cum orice tip de stat constituie un mijloc, un instrument de dominație, în concepția leninistă, și statul socialist avea exact același rol; acesta,
costituit, într-o dictatură a proletariatului este un instrument în mâna clasei proletare pentru distrugerea fostei clase dominante, a burgheziei. Concepția aceasta radicală care implică nemijlocit și nelimitat statul în lupta dintre clasele
sociale antagonice, de partea clasei sociale dominate, adică a proletariatului în Rusia sovietică, a determinat utilizarea pe scară largă a instituțiilor etatice din sfera justiției, procuraturii și afacerilor interne în lupta represivă împotriva claselor sociale ”retrograde”, de fapt în lupta împotriva tuturor persoanelor fizice considerate, arbitrar și subiectiv, dușmani ai revoluției și ai socialismului. În concepția leninistă despre stat – schematic punctat anterior – dezvăluie, neechivoc o tendință unilaterală de considerare a instituției etatice drept ”simplu instrument” de represiune. Ori,
statul, prin instituțiile care-l compun, rămâne totuși cea mai faimoasă instituție social-politică și juridică creată de geniul omenesc. Iar rolul și funcțiile instituției statale nu pot fi reduse niciodată, la un unic rol represiv, concretizat în utilizarea forței etatice ca ”simplu instrument”, de o clasă socială dominantă împotriva altei clase sociale, antagonice și defavorizate. (A se vedea Titlui I: ”Știința politică” cap. I: ”sistemul politic”; subdiviziunea: ”statul – instituție social-politică și juridică fundamentală”)
4. Exacerbarea rolului ”dictaturii proletariatului” și ignorarea deliberată a drepturilor și libertăților cetățenești.
Vom privi în acest context, conceptul ”dictatură a proletariatului” sub un alt aspect. Apelând la doctrina marxistă originară, clasică, ”dictatura revoluționară a proletariatului” desemna perioada transformării, sub impulsul uriaș al revoluției a societății capitaliste în societate comunistă. Cât timp se manifestau antagonismele în raport cu tradițiile și cu mentalitățile vechii orânduiri capitaliste, această primă etapă a ”dictaturii proletariatului” adică etapa edificării societății socialiste, ca etapă de ”tranziție politică” își găsea menirea. Această primă etapă este reprezentată de socialism. În concepția Revoluției bolșevice a lui V.I.Lenin în esență, etapa socialistă, a ”dictaturii proletariatului” devine extrem de importantă deoarece, în acestă perioadă de timp, ”armonizarea” fostelor clase sociale antagonice trebuie îndeplinită prin decimarea fizică, brutală a exponenților fostei clase dominante, capitaliști și moșieri. Acest lucru a fost subliniat anterior dar în contextul utilizării statului ca ”instrument” de dominație politică de represiune. Concepția lui V.I. Lenin era în sensul distrugerii fizice a vechii clase sociale dominante, fără a se încerca atragerea acesteia în opera de făurire a societății socialiste. ”Dictatura proletariatului”, concretizată în Rusia sovietică, a îndepărtat orice urmă de democrație autentică, comuniștii bolșevici instituind propria lor dictatură asupra întregii societăți civile. Sub masca ”dictaturii proletariatului” au fost înfăptuite milioane de crime atât în perioada de început a regimului bolșevic
sovietic cât mai ales după preluarea conducerii partidului de către I. V. Stalin. Practic în ”dictatura proletariatului” partidul își subordonează în totalitate instituțiile etatice, utilizându-le teoretic în vederea construcției socialismului iar efectiv pentru distrugerea dușmanilor și adversarilor politici, reali sau imaginari. Din nefericire socialismul sovietic sub ”dictatura proletariatului” rămâne la îndemâna elitei politice comuniste conducătoare, departe de popor, fiind
utilizat de foarte multe ori, chiar explicit, împotriva poporului (a popoarelor sovietice). În legătură cu drepturile și libertățile cetățenești precizăm, de la început, faptul că deși au fost proclamate de Revoluția comunista, au intrat într-un ”con de umbră” aproape imediat după cucerirea puterii politico-statale de către bolșevici. Tendința accentuată spre socializare, dorința de dezvoltarea și în special de industrializare a țării, a condus la degradarea continuă a libertăților individuale. Sub regimul sovietic omul era privit ca un ”instrument”!!!! În lipsa unui regim politic cu adevărat democratic, atât statul cât și cetățeanul au ajuns în postura de ”instrument”, primul fiind foarte des utilizat împotriva celui de-al doilea, în chip primitiv și arbitrar. Alături de alte erori, considerarea persoanei fizice drept ”instrument” pentru satisfacerea nevoilor construcției societății socialiste a reprezentat o gravă si fundamentală greșeală. Sunt de
neimaginat dar perfect veridice mecanismele statale cu rol distructiv și intimidator utilizate pe scară largă împotriva populației Rusiei sovietice, apoi a URSS, la ordinul liderului partidului comunist (bolșevic), atât în perioada leninistă cât mai ales în epoca stalinistă. După cum s-a subliniat deja, socialiștii tradiționaliști, reformiștii, numiți și social-democrați,
s-au separat doctrinar de socialiștii revoluționari, de comuniști, deoarece primii nu au văzut în Revoluția bolșevică rusă o veritabilă revoluție socialistă (comunistă). Astfel, socialiștii din diferite state europene – Germania, Franța; Anglia, Belgia etc – au considerat că revoluția din Rusia nu reprezintă în realitare, o revoluție socialistă. Acest punct de
vedere s-a conturat deoarece se consideră că într-un stat capitalist periferic – precum Rusia – înapoiat economic și rudimentar politic, cu o clasă proletară redusă numeric și, în mare parte, analfabetă nu poate avea loc, cu șanse de succes, revoluția socialistă. Social-democrații reproșau regimului leninist renunțarea la edificarea unui stat democratic
dar și la principiile fundamentale ale socialismului. Văzând unde anume a condus calea revoluționară de instaurare a socialismului, social-democrații, deși s-au considerat continuatorii reali a doctrinei marxiste, au apreciat că unica cale
viabilă de impunere a socialismului este cale reformelor. Așadar, socialiștii reformiști, adică social-democrații, au repudiat calea revoluționară de instaurare a societății socialiste. Mijlocul de impunere a socialismului, adică ”calea reformelor” impunea nu o radicalizare a discursului politic și proclamarea revoluției drept ”scop superm” ci dimpotrivă, participarea partidelor socialiste și social-democrate la ”jocul politic”, chiar și la guvernare, alături de partidele
reprezentante ale capitaliștilor. Scopul acestei participări, în special la guvernare, îl reprezenta impunerea socialismului pe calea reformelor. Se considera că revoluția socialistă nu se poate înfăptui cu succes deoarece statele capitaliste
sunt în ascensiune, rolul lor nefiind consumat, pe scena istoriei. Susținând reformismul social și democrația ca regim constituțional social-democrații au insistat asupra necesității socializării proprietății private, propunând etatizarea unor ramuri ale economiilor naționale capitaliste și introducerea sistemului planificării. Social-democrații interbelici au prevăzut un sistem de planificare a muncii care presupunea reorganizarea fiecărei economii naționale prin instaurarea unui sector, a unui domeniu economic naționalizat, etatizat, alături de sectorul economic capitalist. Economiile naționale trebuiau să aibă drept obiectiv reducerea drastică a numărului de șomeri, absorbind, aproape în totalitate, forța de muncă activă. Acceptând continuitatea economiei capitaliste și implicit a proprietății private reproductive,
socialiștii reformiști porneau de la necesitatea temperării eventualelor excese ale capitaliștilor, prin reprezentarea proletarilor în conducerea fiecărei societăți economice. Reformele sistemului politic, a managementului economic și a organizării societăților comerciale constituiau, în opinia social- democraților, o alternativă viabilă în raport cu revoluția comunistă, pentru instaurarea principiilor socialiste. În acest fel social-democrații respingeau, de plano, revoluția comunistă și principalele sale efecte: instituirea imediată și totală a proprietății socialiste, și respectiv, naționalizarea
mijloacelor de producției și producției propriu-zise. Social-democrația a instituit conceptul statului bunăstării, cunoscut și ca stat paternal care avea menirea de a atenua efectele sistemului economic capitalist, prin adoptarea unor politici
sociale având ca obiectiv ameliorarea vieții proletarilor. Statul bunăstării propunea, în opinia socialiștilor reformiști, efectuarea unei planificări a activităților economiei naționale dublată de integrarea totală a forței de muncă în activitatea lucrativ-productivă. Acest ”Stat de Drept social, providențial” și-a dovedit pe deplin eficiența, în Europa
Occidentală, după Al Doilea Război Mondial. Statele capitaliste europene occidentale au înregistrat o vertiginoasă creștere economică și o prosperitate socială fără precedent. Între anii 1950-1980 statul bunăstării a dominat întreg occidentul european. El a fost considerat de către social-democrați o primă etapă în vederea instaurării socialismului. Socialiștii reformiști au respins modelul socialist sovietic de înfăptuire a socialismului, fundamentat pe naționalizare extremă și pe colectivism forțat. Viziunea social-democrată relativă la socialism ține seama de nevoia imperioasă, obiectivă a acestora de a se distanța de comuniști. Fără teama de a greși putem afirma că social-democrații se
găsesc plasați, pe scena politică, între capitaliștii doctrinari sau comuniști. Fiind reformiști, dar nu radicali revoluționari, social-democrații nu împărtășesc valorile de extremă stânga, ei proclamându-se de stânga, sau – spunem noi – este o ”stânga” orientată spre dreapta!!!

Dacă considerăm că cele două curente – social-democrația și comunismul – sunt de stânga, atunci social-democrații apar ca fiind orientați spre dreapta sau spre centru eșicherului politic în raport cu comuniștii. În esență, ceea ce dorește social-democrația este o socializare progresivă a societății și a economiei capitaliste. Această așa-zisă socializare se obiectivează, în principal, implementarea politicilor sociale având ca obiectiv îmbunătățirea vieții celor ce muncesc.
Socializarea economiei capitaliste prin repartiția cât mai echitabilă a plusvalorii determină, în mod treptat, trecerea lentă și ireversibilă la socialism. Sau poate, dimpotrivă, asigură perpetuarea relațiilor de producție capitaliste, astfel cosmetizate, pentru multă vreme de acum înainte. Depinde de modul în care este privită relația dintre social-democrație și comunism. În perioada postbelică, ca urmare a apariției statelor socialiste europene, social-democrația
occidentală a renunțat la principiile fundamentale ale doctrinei marxiste, între care menționăm pe cel al luptei de clasă, considerându-le ca teze lipsite de prioritate din punct de vedere politic. Socialiștii reformiști s-au preocupat de fundamentarea economiei mixte – capitalistă și de stat – considerând-o temelia statului social, providențial. Astfel ei au devenit mai pragmatici, lăsând oarecum aspectele doctrinare, și mai ales pe cele ideologice, pe un plan secundar.
Totul părea a merge bine din punct de vedere al doctrinei social-democrate până la jumătatea anilor ’90 ai secolului trecut, atunci când statul social, providențial a intrat într-o profundă stare de criză. Această criză a determinat punerea sub semnul întrebării a posibilității susținerii, pe mai departe, a protecției sociale și a instituțiilor de stat (publice) din domeniul sănătății, a educației etc. Criza din anul 2008 care continuă și astăzi pare a colapsa definitiv principiile socialiștilor reformiști, a social-democrației. Dacă în criza de la sfârșitul sec. XX liberalismul reprezentat prin curentul său readaptat – ”neoliberalism” părea a câștiga teren în fața social-democrației, în prezenta criză economico-financiară, aflată în plină desfășurare pe mapamond, se pare că nici un curent doctrinar, nici o doctrină clasică, tradițională, nu o poate ține sub control. Actuala criză sfidează nu doar social-democrația dar și liberalismul sau celelalte doctrine politice despre care vom discuta în paginile următoare. Inclusiv comunismul prezent în câteva state ale lumii, și în mod deosebit în R.P. Chineză, pare a se afla într-o oarecare dificultate sub imperiul actualei crize economico-financiare
mondiale. Concluzionând, putem afirma faptul că social-democrația actuală conservă valori esențiale pentru societate, cum ar fi: egalitatea persoanelor din perspectiva dreptății sociale; libertatea indivizilor; protejarea și ocrotirea persoanelor fizice vulnerabile; afirmarea principiilor democratice în funcționarea statelor etc. Desprinsă din socialismul clasic, tradițional, concurată de curentul radical comunist, prinsă între liberalism și comunism social-democrația va trebui să explice, și pe viitor, prin mesaje doctrinare, precis elaborate și pragmatice, modul în care ”vede” și ”conduce” procesul de transformare a societății și economiei capitaliste în societate și economie socialistă.

Așa cum am subliniat anterior doctrina elaborată de curentul social-democrat al socialiștilor reformiști are ca scop transformarea socialistă a societăților capitaliste. La fel de bine însă scopul concret, palpabil, deși neprevăzut, se poate materializa în ajutarea societății și economiei capitaliste să supraviețuiască în condițiile în care se fac unele concesii cu privire la redistribuirea socială a plusvalorii, pentru ameliorarea, într-o oarecare măsură, a situației economice a celor productivi, a proletarilor.
Doctrina socialistă, privită în ansamblul său, cu cele două curente competente – social-democrația și comunismul – constituie o mare și influentă doctrină politică. Ideile sale de bază care sunt extrem de generoase, au atras, atrag și vor atrage miliarde de oameni. Experimentele practice manifestate prin statele socialiste au reprezentat – în mare parte – o deturnare a principiilor socialismului marxist și o aliniere la doctrina leninistă și la practica politică respectiv directivele lui I. V. Stalin, cu consecințe extrem de păgubitoare asupra drepturilor și libertăților fundamentale și cu privire la receptarea principiilor democratice. Desigur, excesele din statele lagărului socialist s-au răsfrânt, în mod idubitabil, și asupra prestigiului doctrinei politice socialiste, privită în integritatea sa.